Eu, personal, sunt o prințesă de oraș, deci aș putea spune că am „supraviețuit” cu succes unui weekend la căbănuțe în Tușnad. Și nu oricum, ci cu grătar, ciubăr, aer curat și porții obscene de mâncare. A fost acel gen de escapadă care începe cu „mergem să ne relaxăm” și se termină cu „chiar m-am relaxat dar cred că am luat în greutate 2 kg de la mâncare și râs”.
Am fost 11 oameni în 2 cabane, astfel am avut camere cu câte 2 persoane și camere de o persoană. Te las să ghicești în care am aterizat eu. Mi-am târât trolerul mult prea greu pentru doar trei zile departe de civilizație (aveam un Profi la 10 minute de mers pe jos, dar sigur, „departe” de civilizație) – până la etaj – și mi-am marcat teritoriul. Adică mi-am pregătit camera.
Vineri: sosirea în stil TransCore
Pentru un pic de dramatism adăugat aș putea zice că cine a ajuns devreme a prins cele mai bune camere, dar n-ar fi corect – toate camerele au fost faine, și fiecare și-a ales ce i-a convenit. (Deși una dintre cabane s-ar putea să fi fost bântuită, doar zic. Mai multe despre asta un pic mai târziu. Dar da, evident că este vorba despre cea în care stăteam și eu.)
Hei, oricum n-am venit la teambuilding pentru somn, nu? Ne-am strâns cu toții pentru grătar și socializare, cu playlisturi atent alese și mici anecdote din „biroul” Transcore rostite în jurul jarului ca la o ședință de storytelling.
Am ajutat toți la grătar și la pregătirea lui, fiecare după cum a știut, după cum a putut. Chiar a fost un efort de echipă.
Grătarul a ieșit bine, lumea a mâncat și salată, poate într-un mod surprinzător și apoi s-au deschis sticlele de rosé. Țin să menționez că fiecare persoană și-a adus singură băutura preferată (sau a cumpărat-o de la Profi-ul din vecinătate). Eu simt că influența mea, a „corupt” pe cei din jur să apeleze la rosé. Ce pot să zic, sunt o creatoare de tendințe, o influenceriță… o icoană.
Boardgames, discuții intense și dezbaterea dacă putem controla vremea
Pe seară s-a lăsat cu boardgames, deschis de Cards Against Humanity – cum altfel? – ceva gaming și discuții foarte interesante pe o multitudine de subiecte, de la gaming, la tarot, la transfobie și controlul vremii. S-au creat niște conexiuni, unele au devenit mai puternice.
Sâmbătă: brunch și apoi mâncare
După o dimineață de cafele lente, aer montan și conversații semi-coerente, o parte din noi ne-am mobilizat exemplar să mergem la lacul Sfânta Ana. Mi-ar plăcea să vă spun cum a fost și ce peripeții s-au întâmplat pe drum, dar eu am rămas la cabană. În primă fază pentru a da o fugă până la Profi pentru a reface stocurile necsare (inclusiv rosé, evident) și mai apoi să-mi ofer câteva momente de self-care. Ceea ce-am făcut și a fost minunat.
Viktorie: cum navighezi toate felurile de mâncare
La întoarcerea aventurierilor ne-am îndreptat spre un restaurant local, restaurantul pensiunii Viktoria. Aici comandaserăm… cam tot.
Cu o capcitate de câteva zeci de persoane, restaurantul cochet, cu preparate locale și tradiționale a fost punctul culminant al acestui teambuilding pentru mine. (OK, OK, dacă doreați pe cineva care să scoată în evidență legătura omului cu natura și beneficiile nespuse ale mișcării și exercițiului fizic, nu trebuia să mă alegeți pe mine să fiu scrib al acestui weekend.)
Înapoi la restaurant: Meniul? Amintire – doamne cât de bună a fost mâncarea. Farfuriile? Se goleau rapid. Conversațiile? Încă vii, deși ușor mai lente, pentru că metabolismul n-a mai ținut pasul. Nu zic că ne-am ridicat de la masă rostogolindu-ne, dar… nici nu neg.
Recomand restaurantul pensiunii Viktoria cu toată inima mea de mâncăcioasă ocazională: bunătățurile, sevirea și prețurile find toate de top. Chiar am fost plăcut impresionată de acest local.
Ciubărul: spa românesc, cu șosete uitate pe margine
Între cele două căbănuțe într-un spațiu semi-idilic trona rustic un ciubăr. Unii dintre noi s-au bălăcit în el. Ba mai mult în a doua seara pe când bălăceala era în toi, ne-am adunat toți restul în jurul lui și am stat la povești.
Concluzia celor care au stat în el: e cald, e bine și cât timp ai hidratare la îndemână și prieteni care să-ți mai aprindă câte-o țigară din când în când, dacă ești fumător, poți sta și cu orele în el – până când degetele ți se transformă în stafide, tu devi zen și începi să filozofezi despre sensul vieții. Ceea ce a fost chiar amuzant (al doilea punct culminant al weekendului pentru mine).
Faptul ca eram doar persoane trans acolo, ne-a dat curaj sa folosim ciubarul, ceea ce scoate în evidență că din când în când să te afli doar între persoane queer, te ajută să treci peste niște rezervări, care în alte circumstanțe te-ar opri din a fi tu, din a te distra la capacitatea maximă.
Duminică:
Am fost prima din cabănuța noastră care s-a trezit. Primisem indicații să trezesc pe toată lumea până-n 9, deoarece în acea dimineață trebuia să aibă loc un meeting, inclusiv cu membrii TransCore care nu au putut participa la teambuilding. Da, online. Da, pe Zoom.
Mi-am făcut o cafea, mi-am deschis laptopul și am început să ascult la un volum mai puțin decât decent hyperpop. A funcționat. Deși, sunt destul de sigură că cel puțin una dintre colegele mele încă mă urăște pentru dimineața asta.
Admin.
Deși a fost o ieșire relaxată, weekendul a fost și o ocazie rară în care activiști, voluntari noi și veterani, ba chiar și oameni implicați în alte inițiative și organizații, s-au putut întâlni față în față. Pentru o echipă care funcționează în mare parte asincron, pe ture și în zone diferite, să fim în același loc, în același timp, a fost aproape un miracol logistic. Dar și o doză binevenită de umanizare reciprocă – cu tot cu glumele, diferențele de stil și discuțiile care se întind până la miezul nopții.
Pe lângă râsete și povești, am avut și momente de reflecție și brainstorming despre contextul local și cum putem răspunde ca echipă la ce urmează. S-a discutat (chiar serios!) despre situația de la Q, despre nevoile reale ale comunității, despre cum putem menține spațiile sigure și funcționale, despre impactul alegerilor și a anxietății electorale din jurul lor. A fost genul acela de energie în care oamenii se simt suficient de confortabil să propună idei mari, dar și suficient de conectați să se asculte între ei. Cu un pahar de rosé în mână, desigur.
Dincolo de poze simpatice și ciubăr, teambuildingul ăsta chiar ne-a adus mai aproape unii de alții. Ne-a reamintit cât de important e să ieșim uneori din rutina taskurilor și să reconstruim încrederea dintre noi, ca oameni. Genul ăsta de spații – de conectare autentică, de respiro, dar și de claritate colectivă – sunt rare și valoroase. Poate ar trebui să le cultivăm mai des. Și da, știu că sună a „bullshit corporatist”, dar uneori chiar e adevărat.
Cabana bântuită
Ți-am promis că revin la subiect. În cabana în care m-am cazat și eu, Burny, câinele lui Fen – director executiv TransCore, a refuzat pur și simplu să intre. Cei mai sensibili la supranatural dintre noi, au putut jura că este „ceva” în cabană. Sau ceva s-a întâmplat în cabană. Eu, mai insensibilă, plicticoasă chiar, am dormit perfect în ambele nopți. Nu tu greutăți metafizice pe piept, junghiuri transcendente. Nici măcar o șoaptă spectrală, nimic. Dezamăgitor.
Încheiere poetică, nostalgică, dar onestă:
A fost fain. Chiar foarte. Un reminder că, dincolo de ecrane, suntem toți până la urma urmei niște oameni simpatici și plini de umor. Ne-am apropiat, am râs mult, și ne-am întors acasă cu poze, meme-uri și un pic de dor de weekend.
Genul de experiență care-ți reamintește că dincolo de Slack, call-uri, notificări și feed-uri infinite, mai există oameni. Cu râsul lor, cu gesturile lor, cu obiceiuri ciudate și povești spuse pe întuneric, la marginea unui ciubăr.
Chiar și eu – prințesă declarată de oraș, cu sensibilitate crescută la noroaie și insecte – am avut momentul ăla de m-am oprit din scrollat și am zis, cu mâna pe inimă și paharul de rosé aproape:
„Uau. E chiar bine aici. Și n-am nici măcar semnal full”.
Și, sincer, cred că avem nevoie de asta mai des decât ne place să recunoaștem. De conexiuni reale, de apropiere, de momente în care râzi atât de tare încât uiți să mai verifici telefonul. De râs live, nu emoji-uri. De glume proaste rostite cu voce tare, nu doar tastate ironic.
Weekend-ul ăsta ne-a adus împreună în afara algoritmilor și a statusurilor, și ne-a dat ceva mai prețios decât orice: o amintire comună. Una trăită, nu doar scrisă.
Ceea ce, recunosc, e un pic ironic.
Pentru că acum scriu despre ea.
Proiect implementat de Asociația TransCore cu sprijinul Ambasadei Franței în România și a Institutului Francez în România.